Biserica din Drăgănescu. Pe pojghiţa varului de frescă din pronaosul bisericii din Drăgănescu, pe care Arsenie Boca a pictat-o începând cu anul 1968, părintele a strecurat inexplicabil câteva imagini premonitorii, neobişnuite prin actualitatea lor: telefonul mobil, turnurile gemene incendiate pe 11 septembrie la New York sau naveta Discovery. Deşi plasate vizibil pe cei doi pereţi laterali de la intrare, scenele respective nu sunt uşor de observat, părând a se dizolva până la contopire în multitudinea altor scene biblice importante: Învierea, înfăţişarea iadului şi a Cetei celor Drepţi. Oricât te-ai strădui, din întregul picturii nu distingi nimic, în afara unor chipuri biblice, desenate pe cât de canonic, pe atât de aparte şi de potrivit lirismului meditativ din arta părintelui. Biserica Drăgănescu nu e o sală de muzeu renumit, în care intri doar să-ţi domoleşti orgoliul sau curiozitatea intelectuală. La Drăgănescu trebuie să vii de mai multe ori şi să ai răbdare, cerându-i părintelui Arsenie să-ţi „arate”. După o vreme, cu alţi ochi şi altă stare sufletească, începi să vezi. Mesajul şi proorocia părintelui se află chiar în faţa ta. Cu litere de un roşu sângeriu, stă scris cuvântul: „Fărădelegile atrag pedeapsă pe pământ". Alături, într-o completare tainică şi complicat de simplă, apare desenul şi toată prefigurarea evenimentelor care vor cutremura iremediabil lumea modernă: de la terorism la modificarea genetică; de la globalizarea mondială la secularizarea new-age-istă a bisericii lui Hristos.
„Zdreanţă roşie, seceră şi ciocanul, steaua în cinci colţuri o să dispară”
Multe se spun despre minunile şi profeţiile cuviosului Arsenie Boca. Unii sunt convinşi că părintele putea intra şi ieşi prin orice uşa zidită, aşa cum putea călători nestingherit prin aer, fiind prezent deopotrivă în temniţa de la Canal, dar şi la înmormântarea mamei sale, din comuna Vaţa de Sus, aflată în apropiere de Apuseni. Alţii se îndoiesc, considerând că toate acestea sunt exagerări venite din idolatrie şi nălucire sentimentală; că sfinţenia părintelui nu mai avea nevoie de asemenea efuziuni patetice de admiraţie şi pietism. Nici acum, după 20 de ani de la mutarea sa la cele sfinte, nu ştim prea bine dacă părintele a prefigurat cu adevărat ororile bolşevismului sau căderea lui Ceauşescu, căruia i-a transmis printr-un om al Securităţii că nu o să mai apuce anul 1990. Ceea ce ştim cu siguranţă este că părintele Arsenie avea darul „înainte-vederii”, dar niciodată nu făcea din asta prilej de uimire şi de spectacol printre credincioşi.
Părintele Arsenie, lucrând în anii '80 în altarul Sfintei Biserici de la Drăgănescu
Dimpotrivă - atâtea cate erau, cuvintele lui profetice nu-ţi vorbeau în clar, ci te chemau discret la căutarea sensului rătăcit printre alte sensuri, aşa cum s-a întâmplat când părintele a prezis marile cutremure ale secolului XX, spunând că Bucureştiul „se va oua de două ori”, iar la a treia ouare, marele oraş va fi şters de pe faţa pământului pentru păcatele lui. Tot aşa, în ascunzişul tainei, părintele va rosti încă din 1940 o profeţie legată de ascensiunea comunismului, dar şi de înlocuirea lui cu o ispitire şi mai mare: „Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi amar de lume (...) Asta va fi peste mulţi ani, şi nouă, Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi (...) Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei, câţi dintre cei drepţi au mai rămas. Căci după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi naimiţi (vânduţi duşmanului) şi abia atunci va începe o noua luptă, fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!”
Apocrife greu de datat şi, în acelaşi timp, ciudat de actuale, cuvintele părintelui par să ne certe. Degeaba ispitim viitorul în căutarea unor întâmplări uimitoare. Degeaba cercetăm amintirile făgărăşenilor care l-au cunoscut şi mergem în pelerinaj la Prislop, pentru a cere răspuns la crucea şi ţărâna mormântului. Adevărul e mult mai aproape de noi. Marele şi adâncul său discurs profetic se află chiar sub ochii noştri, la doi paşi de Bucureşti, într-o modestă bisericuţă de ţară. Acolo, în icoanele şi chipurile de sfinţi de la Drăgănescu, e răspunsul. Acolo trebuie să găsim mesajul şi cheia de înţelegere a spuselor părintelui. Aşa cum observa marele profesor de mistică teologică, Nichifor Crainic, părintele Arsenie a aşternut pe varul bisericii nu ipostaze şi scene biblice, ci predici fierbinţi, cugetări şi gânduri mustind de întrebări şi înţelesuri. Pe zidurile de catedrală ţărănească de la Drăgănescu, părintele a pictat crezul său, deopotrivă cu taina unui mesaj profetic, pe care nimeni - nici teologi, nici oameni de artă - nu au încercat până acum să-l cerceteze şi să-l înţeleagă.
„Voi aţi început sfârşitul lumii”
Să ne imaginăm o clipă locul şi armonia culorilor. La orice oră din zi şi din noapte, pe zidul din stânga bisericii tronează regală şi de nerepetat capodopera părintelui. În irizări unice şi translucide, ca o adiere sau un suspin de om îndrăgostit, părintele a pictat chiar fundamentul credinţei noastre creştine: Învierea lui Hristos, biruirea morţii şi triumful Luminii fără de sfârşit. În contrast, pe zidul opus, stă avertizarea - Scaunul de Judecată şi glasul pictat al părintelui, cu gândurile şi viziunile sale iluminate. Ascunse discret şi cu o cheie mereu schimbată în linii şi tonuri de culori, cuvintele părintelui Arsenie te îndeamnă insistent să zăboveşti asupra lor şi să iei aminte. Într-un târziu, înţelegi şi te cutremuri.
Profeţia pictată a părintelui Arsenie Boca - Biserica Drăgănescu
Ceea ce în anii ’70-’80 părea viziune subiectiv artistică şi adaos îndrăzneţ la erminia bizantină, astăzi, după aproape 30 de ani, ni se arată a fi un teribil strigăt de trezire - o manie profetică, plină de reproş şi îngrijorare: imaginea apocaliptică a unor zgârie-nori incendiaţi, ca o prefigurare a zilei de 11 septembrie; imaginea unei navete cosmice, prefaţând parcă dezastrul misiunii Apollo 13; imaginea lui Nietzsche şi Platon, conversând probabil despre adevăr, despre genealogia moralei şi „moartea” lui Dumnezeu, în timp ce faţa cinic zâmbitoare a unui diavol şopteşte la urechea umanităţii otrava spuselor lui paradoxale: „Eu nu exist”, împlinind astfel cea mai perfidă şi mai ucigătoare ispită a lumii moderne: ignorarea celui rău; acceptarea lui prin indiferenţă, lene sau toleranţă.
C a să înţelegi ceva din mesajul părintelui, trebuie să te apropii atent şi îndelung de fiecare trăsătură de penel. În parte, orice detaliu te uimeşte prin ceva: faptul că şi diavolii au aură (una stricată, şerpească, desigur); faptul că în pictura părintelui nu există nici o tuşă pregnantă de negru, iadul fiind desenat doar în pălălăi incendiare de roşu sau cărămiziu murdar; faptul că, în una din scene, însuşi Hristos O ţine în braţe pe Fecioara Maria ca pe o copilă şi nu invers, cum o consacra erminia bizantină; faptul că cele două mari biserici creştine (Sf. Sofia de la Constantinopol şi Sf. Petru de la Roma) stau împreună într-un semicerc cu raze, dar într-un loc nedecis încă - undeva între Iad şi Rai.
C a să înţelegi ceva din mesajul părintelui, trebuie să te apropii atent şi îndelung de fiecare trăsătură de penel. În parte, orice detaliu te uimeşte prin ceva: faptul că şi diavolii au aură (una stricată, şerpească, desigur); faptul că în pictura părintelui nu există nici o tuşă pregnantă de negru, iadul fiind desenat doar în pălălăi incendiare de roşu sau cărămiziu murdar; faptul că, în una din scene, însuşi Hristos O ţine în braţe pe Fecioara Maria ca pe o copilă şi nu invers, cum o consacra erminia bizantină; faptul că cele două mari biserici creştine (Sf. Sofia de la Constantinopol şi Sf. Petru de la Roma) stau împreună într-un semicerc cu raze, dar într-un loc nedecis încă - undeva între Iad şi Rai.
„Sfânta Liturghie mai ţine lumea”
Durează ceva până să observi marile scene şi dezvoltări ideatice; să observi tulburătoarea tema a Călugărului răstignit (cu picioarele în iad şi mintea în Rai) sau locul central oferit Nunţii din Cana Galileei, uimitoare prin interpretarea părintelui, care adună la aceeaşi masă fără sfârşit - nu numai mirii, dimpreună cu cei 40 de mucenici de la Sevasta, în floarea vârstei, dar şi cortegiul menit să-l petreacă pe stareţul Zosima pe ultimul său drum, sugerându-ne astfel că la bucuria nunţii cereşti există doar trei cai de a ajunge: căsătoria creştină, călugări şi mucenicia martirică.
Profeţia pictată a părintelui Arsenie Boca
Profeţia pictată a părintelui Arsenie Boca
Cina cea de taină (fragment). Pe zidurile bisericii din Drăgănescu, semnificaţiile se succed în straturi suprapuse. Nici un chip de sfânt nu seamănă cu altul. Chiar şi în mulţime, în Ceata celor Drepţi, privirile Cuvioşilor exprimă gânduri şi voinţă proprie. Pictura nu fixează gesturi anume şi nu opreşte din drum paşii vreunui Apostol, cum se întâmplă pe zidurile altor biserici. Pictura de la Drăgănescu se unduieşte, tresare, pâlpâie, respiră şi se înalţă din teluric, spre apoteoza Învierii pe Cruce şi întărirea mesajului lăsat de părintele, ca o ultima avertizare: „Să nu credeţi că veţi intra după moarte în Împărăţia în care nu aţi trăit pe pământ”
. Sunt multe „îndrăzneli” şi actualizări tulburătoare în pictura bisericii şi toate par să repete acelaşi strigăt de trâmbiţă apocaliptică, adresat omului: „Cu ştiinţa aţi dezlănţuit cataclismul stihiilor asupra voastră. Aşa vă trebuie. Aţi început sfârşitul lumii!”. O spune părintele Arsenie Boca, absolventul de medicină, teologie şi bellearte - călugărul simplu şi „omul îmbrăcat în haine de in”, care citea deopotrivă Filocaliile şi ultimele cărţi despre quasari sau unde cuantice, fără să vadă o contradicţie între creştinism şi ştiinţă, între iuţimea cunoaşterii intelectuale şi miracolul energiilor necreate ale lui Dumnezeu. Cu fiecare cadru pictural înscris pe perete, discursul părintelui pare să devina tot mai clar şi ultimativ - să fugim de mândrie deşartă, de neadevărul şi minciuna zilelor noastre, care ne repetă mereu că omul e stăpânul deplin al lumii, care ne îndeamnă să ne bucuram de plăcerile vieţii şi ne consolează perfid: „Fii pe pace. Ai destul timp să te mântuieşti. La bătrâneţe ce ai să faci?”
„Începe timpul mucenicilor”
Neîndoielnic, părintele îşi cunoştea sfârşitul. Ucenicul său, Preasfinţitul Daniil, episcopul ortodox din Vârşeţul Voivodinei, îşi aminteşte că, în decembrie 1988, la ultima lor întâlnire de la Prislop, părintele a plâns pentru prima şi ultima oară, în faţa obştii adunate să celebreze apropierea sfintelor sărbători de Crăciun. Anul următor, în prag de iarnă, părintele va cădea nemişcat la pat şi se va stinge sfielnic şi tăcut, ca pâlpâirea unei lumânări suflate de boarea unui vânt. Nimeni nu poate şti cui anume îi erau adresate lacrimile de la Prislop. Cu siguranţă, era un semn de despărţire, dar şi de întărire a ceea ce se spune că profeţise pentru ultima oară poporului român, cu puţin timp înainte de căderea comunismului: „Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol... Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi... Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor”.
Profeţia pictată a părintelui Arsenie Boca
Previziunea viitorului. Părintele Arsenie trebuie să se fi despărţit de noi cu regret şi amărăciune. Nu numai că vedea în duh ce o să ni se întâmple, dar ne iubea pe toţi atât de mult, încât ar fi vrut să-i pună pe făgărăşeni, dimpreună cu tot poporul credincios, într-o icoană a neamului românesc, întruchipată sub forma unui ţăran simplu şi îmbrăcat în in, ce stă în rugăciune cu braţele spre cer, ca Moise pe munte, având deasupra culmile carpatine, pe care se ridică crucea de pe Caraiman, cu o ceată de cuvioşi dincolo de zare, sub profilul celor trei mari lăcaşuri ale neamului: Cozia, Voroneţ, biserica de lemn a lui Horea.
În cei aproape 80 de ani ai săi, părintele nu a mai avut timp să ne lase decât nişte însemnări şi nişte schiţe, desenate înfrigurat în minuscula sa chilie de la Sinaia. Cercetându-le cu atenţie, vom descoperi cu uimire că, în recluziunea meditativă de la Drăgănescu, părintele nici nu a profeţit şi nici nu a transpus dogmatic Scriptura în desene, ci a încercat, după cum singur recunoaşte, să picteze ceva mult mai important: zborul şi tăcerea. E limpede că nu poţi să-l iubeşti pe Dumnezeu şi să I te apropii cu o câtime măcar, dacă nu eşti un pic vizionar şi poet, dacă nu repeţi şi nu crezi odată cu părintele ca prezentul nici nu ne domină şi nici nu ne aparţine. Atunci când ne ocupam prea mult de el, prezentul e o iluzie şi o capcana. Să nu-l preamărim niciodată. „Prezentul”, spunea cuviosul Arsenie Boca, „e doar viitorul trecutului”.
